Sfânta Fecioară Maria, Regina Cerului

Imnul „Magnificat”, răspunsul Mariei la salutul de binecuvântare al Elisabetei, este pentru mulți poate cea mai frumoasă rugăciune omenească pe care au citit-o vreodată. Deschidem această pagină de laudă, de mulțumire și de rugă către Măicuța Noastră din Ceruri cu textul din Sfânta Scriptură care este un veritabil autoportret al Mariei. Împreună cu ea să-l preamărim și noi pe Dumnezeu cel Preaînțelept și atât de iubitor de oameni!

Magnificat

„Sufletul meu îl preamărește pe Domnul
și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu,
căci a privit la umilința slujitoarei sale.
Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită,
căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, și numele lui e sfânt!
Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el.
A arătat puterea brațului său:
i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor,
i-a dat jos de pe tron pe cei puternici
și i-a înălțat pe cei umiliți;
pe cei flămânzi i-a copleșit cu bunuri,
iar pe cei bogați i-a lăsat cu mâinile goale.
L-a sprijinit pe Israel, slujitorul său, amintindu-și de îndurarea sa,
după cum a promis părinților noștri, lui Abraham și urmașilor lui în veci.”
(Lc 1,46÷55)

TEOLOGIA LACRIMEI - Meditație
SĂLAȘ ÎN LACRIMA SFÂNTĂ A MAMEI

Niciun copil nu rămâne indiferent în fața lacrimilor mamei lui, a tristeții ei de pe chip și a necazurilor care par că-i brăzdează obrazul. La fel cum niciun părinte nu rămâne indiferent la tristețea copilului său, în fața lacrimilor lui și a poverii care-l apasă. În fața lacrimilor se topesc până și inimile cele mai reci, mai insensibile, mai înstrăinate. Limbajul lacrimilor, deși pare desuet și destinat în special femeilor și bătrânilor, deschide orice ușă a inimii, doboară zăvoare, obloane, zale, gratii.

Lacrimile sunt o armă care, dacă e folosită bine, se dovedește foarte eficace în alungarea răului, în înlăturarea tuturor motivelor de dispută. Lacrimile sunt semnul împăcării în familie, între soți, părinți și copii, frați, prieteni, logodnici. Lacrimile, dincolo de simbolismul lor dureros, pot însemna liniștirea apelor lăuntrice, reîntoarcerea la matcă a celor rătăciți, sunt o dovadă de afecțiune și comuniune spirituală. Câți dintre noi n-am șters măcar o dată lacrimile aproapelui? De câte ori n-am plâns și altcineva a venit să ne șteargă lacrimile? De câte ori, la rândul nostru, n-am provocat lacrimi aproapelui, cu sau fără voia noastră?

Dar acum și aici, cu atât mai mult, cu cât însăși Maica Domnului vine să ne aline suferința și să ne șteargă lacrimile, noi suntem „fiii lacrimilor sale” - așa cum sună o cântare sacră dedicată Maicii Sfinte. Atunci când Fecioara pare că și-a epuizat toate argumentele, toate sfaturile, iată că folosește supremul argument: argumentul lacrimilor, care se dovedește a fi cel mai eficient. Ea stă și plânge. Uneori, lacrimile sale sunt de sânge. Lacrimile Maicii Domnului au dat numele unei flori plăcut mirositoare, ele stau adânc înfipte în rădăcina inimii noastre, ne dor, ne răscolesc, ne frământă, ne chinuie, până când, într-o zi vom fi vrednici a i le șterge cu faptele noastre bune, cu iubirea, smerenia și ascultarea noastră.

Lacrimi - simbol sfânt al acceptării Crucii, al acceptării semenilor noștri, al conștientizării că suntem fii neascultători de cele mai multe ori și că din pricina noastră a fost răstignit Mântuitorul nostru. Lacrimi de recunoștință, de pocăință, de remușcare, de devotament, de jind după cele spirituale, după cele cerești, după patria cerească, acolo unde, într-o zi vom ajunge.

Lacrimile - apanajul sufletelor sfinte! De câte ori n-a plâns Sfântul Francisc de Assisi, numai gândindu-se la patima Mântuitorului? Sau Sfântul Anton a cărui sensibilitate era de-a dreptul înduioșătoare? „Amore non amatur!” - spunea Sfântul Francisc, plângând în hohote la gândul că Dumnezeu, care este Iubirea întruchipată, nu e iubit îndeajuns, spunând frățiorilor săi: „Și mult trebuie iubită Iubirea Celui care ne-a iubit!”. Plângând până la orbire. Plângând chiar și atunci când atinsese BUCURIA PERFECTĂ care pentru el simboliza umilința perfectă în fața Creatorului său și recunoașterea, implicit, a condiției nevrednice de creatură.

Lacrimile Maicii Domnului în fața Crucii pe care atârna inert Trupul cel mai sfânt, al Aceluia fără de păcat, jertfit pentru fărădelegile lumii! Lacrimile care au spălat picioarele Mântuitorului în casa lui Simon Leprosul, șterse de acea femeie cu părul ei, și lacrimile Mariei Magdalena, vărsate sub cruce, pe Golgota. Lacrimile ucenicului Preaiubit, atunci când o primește pe Maica Domnului drept Maică a sa și a tuturor oamenilor! Lacrimile de sânge ale Mântuitorului vărsate în Grădina Măslinilor, atunci când i s-a revelat paharul pe care trebuia numaidecât să-l bea, pentru împlinirea planului de mântuire. Lacrimi de așteptare în fața voinței Tatălui care trebuia să se împlinească, dar cu prețul jertfirii Fiului.

Lacrimile Fecioarei în fața Îngerului Binevestitor care o îndeamnă să se bucure pentru că Dumnezeu a ales-o, binecuvântată între femei și a umplut-o cu har pentru imensa responsabilitate pe care avea să i-o încredințeze. Lacrimile presărate cu strigăte de Osana, ale îngerilor și păstorilor, când au aflat că li s-a născut Mântuitorul, în grajdul sărac de la Betleem, sub razele strălucitoare ale stelei urmărite de magii de la răsărit. Lacrimile de bucurie și recunoștință ale iudeilor la intrarea lui Isus în Ierusalim, când își așterneau hainele pe cale pentru a-l întâmpina pe „Cel care vine în Numele Domnului”.

Lacrimi de jertfă, de împăcare, de pocăință și remușcare pe care le-am vărsat de atâtea ori la scaunul spovezii în fața reprezentantului lui Cristos care ne iartă. Lacrimile iertării! Cele mai frumoase lacrimi din lume! Sunt lacrimile vărsate de Fecioara care ne iubește și mijlocește pentru noi, chiar dacă suntem alcoolici, viciați de drog, atei, nonconformiști, criminali, indiferenți și reci la imensul dar pe care ni-l face Providența Divină. Lacrimi de singurătate atunci când Isus stă pe altar sau în tabernacol, uitat de cei pentru care s-a jertfit vărsându-și prețiosul Său sânge.

Lacrimi pentru indiferență, pentru răceală, pentru moartea spirituală a celor mulți, lacrimi care inundă fața Maicii Domnului când, după apeluri repetate și după atâtea formule de bunăvoință, constată că prea puțini dintre copilașii ei au înțeles imensa importanță a venirii Sale pe pământ pentru cea din urmă oară. Tot acest bogat evantai de lacrimi a fost vărsat de Maica Fecioară în diferitele sale apariții în lume, când s-a arătat tristă și cu obrajii umezi, cu bobițele de diamant șiroindu-i pe obrajii diafani.

Lacrima întregii lumi se află atunci în bobițele de rouă de pe fața Sfintei Fecioare. Ea plânge pentru cei triști, bolnavi, nefericiți, înșelați, părăsiți, schismatici, cei care n-au cunoscut îndeajuns iubirea Fiului ei, pentru cei vicioși, pentru infirmi, pentru văduvi, orfani, bătrâni neputincioși, pentru natura nimicită, poluată și așezămintele schilodite de bombe și gloanțe, pentru copiii uciși în fașă, în sânul matern, încă din perioada conceperii, pentru cei abandonați prin spitale, pentru incurabili, pentru cei posedați de demon și de patimi, pentru încăpățânați și împietriți în inimi care refuză sistematic mântuirea, pentru soldați, pentru conducătorii de state care decid soarta lumii, care-și arogă dreptul la viață și moarte, pentru cei din închisori, pentru cei care au promovat cultul morții prin avort și eutanasie, pentru cei care cred că se pot lua la întrecere cu Dumnezeu creând viața în chip artificial („in vitro”), pentru clone, pentru toate arsenalele de război, pentru armele chimice, pentru omul care se autodistruge, înșelat, amăgit că el poate face totul cu propriile sale mâini și cu biata lui minte. Pentru cei trufași, vanituoși, orgolioși.

Și dacă Fiul ei preaiubit a murit pentru toate acestea și toți aceștia, ea plânge pentru ei și, mai ales, pentru că sacrificiul Lui a fost zadarnic. Prea puțini oameni se vor mântui, lumea se îndreaptă spre adâncul Infern cu cea mai mare viteză. Fecioara varsă lacrimi amare pentru cei care nu merg pe Calea Cerului, alegând cu încăpățânare, în pofida tuturor evidențelor, calea pierzării în adâncurile abisale ale veșniciei. Pentru cei dezbinați, trăind sub semnul desăpărțirii, al urii, al segregației. Pe toate le-a exprimat și le-a experimentat Maica Domnului și le-a simțit în Inima sa, așa cum la Nazaret „păstra toate în inima sa” (Lc 2,57).

Dar mai ales plânge pentru cei nepăsători și uituci, nerecunoscători și nedemni de dragostea îndurătoare a lui Dumnezeu. Pentru cei care nu iartă nimic aproapelui lor, nici cea mai mică ofensă, înverșunându-se până la moarte împotriva lor, când atât de ușor ar fi să le strângă mâna și să le spună: „Iartă-mă!”. Cine nu învață și nu experimentează iertarea, nu este vrednic de iertare în fața Tatălui Ceresc, așa cum bine ne-a învățat Isus în Rugăciunea Domnească.

Lacrimi pentru cei corupți, pentru cei care blestemă, pentru cei care nu sfințesc Ziua Domnului. Pentru cei incorecți care se bucură de munca altora, crezând că totul li se cuvine. Pentru cei care fură, prejudiciindu-i în felul acesta pe alții care duc lipsă. Pentru cei care nu plătesc munca prestată în folosul lor de către alții. Pentru cei care nu respectă demnitatea umană și calitatea de OM și CREȘTIN. Pentru cei sacrilegi, pentru sperjuri, pentru simoniaci și profanatori ai lucrurilor sfinte. Pentru cei care au pângărit cămașa albă a lui Cristos în care au fost înveșmântați la Botez și nici nu se gândesc că trebuie să se preocupe să o curețe de orice pată, călcându-și făgăduințele de la Botez. Pentru cei care se cred atât de puternici și deștepți încât consideră că nu mai au în niciun chip nevoie de Dumnezeu care să-i conducă. Pentru cei nestatornici, care asemenea fariseilor, una fac în ochii lumii și alta în intimitatea lor.

Dar cele mai răscolitoare și mai tulburătoare lacrimi sunt cele în fața rătăcirilor lumii și a mizeriilor sufletești în care ea se scaldă, în fața nerecunoștinței crase a majorității fiilor lui Dumnezeu și ai Maicii Sfinte, în fața împotrivirii fățișe la Glasul divin. Lacrimi surde, lacrimi mute, picături de grindină pe obrazul Maicii Preacurate, care sapă șanțuri adânci și dureroase pe chipul ei mai frumos decât al îngerilor. Lacrimi de îndurare pentru sufletele pierdute, pentru cele care încă mai caută drumul, pentru cele care l-au găsit dar încă nu stăruie pe el, pentru toate alunecările, șovăielile și slăbiciunile noastre care, satisfacând puțin timp doar simțurile, alungă bucuria din inimă.

Lacrimi de dezmierdare, de alint, de duioșie în fața copilașilor nou născuți care nu au învățat încă să vorbească și să se apere, să discearnă răul de bine și să meargă în picioare, ci trebuie conduși, luați în brațe, hrăniți cu lapte matern și cu dragoste. Lacrimile celor lipsiți de orice mângâiere, așteptând mângâierea de la oameni și căutând-o în oricare altă parte decât acolo unde trebuie. Căci mângâierea vine de la Dumnezeu și alinarea numai de la Maica Sfântă. Lacrimile de iubire ale Mariei, izvorul Milostivirii dumnezeiești. Lacrimile în care ne odihnim și în care ne simțim la adăpost de orice primejdii și intemperii, de orice furtuni și dezastre.

Tu plângi iar noi ne bucurăm, Maică a Domnului, ne bucurăm pentru că atunci când tu plângi, reverși peste noi harul sfânt al lacrimilor tale, ca roua pe pământul uscat al sufletelor și inimilor noastre. Ca să le împrospătezi, să le faci să înmugurească din nou, să înflorească și să dea roade. Îți mulțumim, Maică, pentru lacrimile pe care le verși pentru noi, cei ce suntem: „fiii lacrimilor tale”.

Cezarina Adamescu

Maria, Biserica și Sufletul

Mulți dintre noi, creștinii catolici, dorim să ne exprimăm cât mai frumos gândurile și dragostea noastră către Maica Sfântă, mai ales în preajma sărbătorii Ei celei mai alese, aceea a Adormirii și Ridicării cu Trupul și Sufletul la Slava lui Dumnezeu. Nu găsim cuvintele cele mai cuvioase, cele mai pline de respect și semnificație pentru măreția Sfințeniei Sale. Frământat de aceste gânduri, răsfoiam zilele trecute o remarcabilă operă a ilustrului teolog Henri de Lubac intitulată „Catolicism: aspectele sociale ale dogmei”, fără însă vreo speranță de a găsi inspirație în sensul dorit. Deodată, la secțiunea „Texte”, dau peste o exemplară predică, mai puțin cunoscută, referitoare la măreața Sărbătoare. Limbajul sintetic, clar și explicit al autorului, care deslușește înțelesuri pentru fiecare, mă determină să supun acest text reflecției, ca ajutor util în limpezirea meditațiilor și rugăciunilor la Maica noastră Prea Sfântă - Maica Bisericii.

„Singur, Cristos deplin, Capul aflat pe Trupul său, Cristos împreună cu Biserica poate ierta păcatele” afirma în secolul al XII-lea Isaac de Stella, fericit călugăr cistercian și profund teolog. Același învățat și bun cunoscător al sufletului omenesc care aprecia intelligentia în activitatea spirituală a omului ca fiind singura capacitate capabilă să ajungă la intuiția extratemporală a lui Dumnezeu, ea fiind gradul suprem al cunoașterii și depinzând mai mult de revelația divină (theophania) decât de activitatea teoretică a minții omenești. Propun spre lectură câteva citate din predica lui (Predica 91 - Despre Adormirea Maicii Domnului), ce mi s-au părut semnificative pentru explicitarea raportului dintre Sfânta Fecioară, Biserică și sufletul credincios.

„Cap și trup: un singur Tot, Cristos unic. Dintr-un singur Dumnezeu în cer și pe pământ, dintr-o mamă unică. La fel cum Capul și mădularele sunt un singur fiu și mai mult decât unul singur, Maria și Biserica sunt o singură mamă și mai mult decât una singură, o singură fecioară și mai mult decât una singură. Atât una, cât și cealaltă, fiecare mamă, una și cealaltă, fiecare fecioară, una și cealaltă, zămislesc din același Duh fără înclinație trupească. Una și cealaltă îi oferă fără păcat lui Dumnezeu-Tatăl pe cineva care să-l urmeze. Maria, fără de păcat, oferă trupului Capul lui; Biserica, în iertarea tuturor păcatelor, oferă acestui Cap trupul lui. Una și cealaltă, fiecare este mama lui Cristos, dar niciuna dintre ele nu dă naștere pe de-a-ntregul fără cealaltă...”

„De aceea, în Scripturile dumnezeiesc inspirate, ceea ce este spus universal despre această fecioară-mamă, care este Biserica, se potrivește și Mariei îndeosebi; și ceea ce este spus într-un mod special despre Maria fecioară-mamă, se înțelege pe bună dreptate în legătură cu Biserica fecioară-mamă, încât, când vorbim despre una sau despre cealaltă, ceea ce spunem se potrivește uneia sau celeilalte aproape în egală măsură și într-un mod combinat...”

„Fiecare suflet credincios, în același timp, este mireasă a Cuvântului lui Dumnezeu, mamă, fiică și soră a lui Cristos. Fiecare suflet trebuie să fie numit fecioară și roditoare. Același lucru este, prin urmare, afirmat universal în cazul Bisericii, în special în cazul Mariei, aparte pentru fiecare suflet credincios; iar Înțelepciunea lui Dumnezeu este aceea care spune aceasta, Ea, care este Logosul, Cuvântul Tatălui...”

„Mai este spus: «Și vor rămâne în moștenirea Domnului». Căci moștenirea Domnului, în sens universal, este Biserica; în sens special, este Maria; în sens singular, este fiecare suflet credincios. În tabernacolul din sânul Mariei, Cristos a rămas nouă luni. În tabernacolul credinței Bisericii El rămâne până la sfârșitul veacului. În știința și iubirea sufletului credincios va rămâne în vecii vecilor.”

În slujirea noastră creștin-catolică să nu uităm niciodată să trăim dimensiunea credinței Sfintei Fecioare Maria, Mamă a tuturor. De aceea, este bine să fim încredințați că:

• Prin Maria avem acces la toate misterele Fiului Său Preaiubit.
• Biserica, urmând-o pe Maria, model al Ei, se străduiește să-i inițieze pe toți credincioșii în aceste mistere.
• Isus trăiește în Maria: cine o vede pe Maria îl vede pe Isus, care vine în fiecare dintre noi.
• Mântuirea este opera iubirii milostive, iar Maria participă la această operă ca Mamă a Milostivirii.
• Biserica ne cheamă la smerenie, după modelul Mamei Bisericii. Nu vom reuși să devenim adevărați martori ai lui Isus dacă n-o vom avea alături pe Maria. Mărturia noastră să nu fie înlocuită de nicio „ideologie”, să stăm cu curaj lângă Maria împotriva curentelor așa-zis „moderne”.
• Recunoaștem în Maria pe Mama a tot ceea ce se înfăptuiește bun în Biserică și de către Biserică, pe Maica ajutorului în momentele dificile.
• Păstrarea, la fel ca Maria, a Cuvântului în inima noastră ne conduce la deschiderea continuă spre lucrarea Domnului.
• Casa noastră rămânând asemenea Casei Bisericii, sărmană și smerită, va fi un semn al prezenței Sfintei Fecioare în viața noastră.
• Venerarea Preasfintei Mame ne aduce începutul unei lumi mai bune, după felul cum Dumnezeu a creat-o pe Ea, Cea Imaculată, în a cărei sferă de lumină să intrăm cu toții cu speranța de a deveni oameni noi.
• După cum Mariei, singura ființă umană și omul cel nou, Dumnezeu i s-a încredințat pe Sine pentru totdeauna, tot astfel lucrarea Mântuirii noastre să fie încredințată Neprihănitei Inimi a Fericitei Fecioare, Mama noastră.

Prin angajarea noastră sinceră să alergăm cu încredere la Maica harului dumnezeiesc: dacă suntem triști, pentru a fi mângâiați și întăriți; dacă suntem păcătoși, pentru a ieși din starea deplorabilă a păcatului; dacă suntem drepți, pentru ca să rămânem statornici, fiindcă Ea ne stă la dispoziție întotdeauna cu harul potrivit. Să ne dorim o Sărbătoare frumoasă și adevărată !

Ionel Gheorghiu

Iconița-goblen a fost lucrată și ne-a fost oferită în primăvara anului 2024 de doamna Brigita, enoriașă a parohiei noastre. Cu pruncul Isus, să ne binecuvânteze Fecioara de sus!

Rugăciune prin cântec
O, Măicuță Sfântă (Fiii lacrimilor tale)

Într-una din duminici, după terminarea Sfintei Liturghii de dimineață, am mai rămas câteva minute în biserică pentru a asculta cântarea în cinstea Sf. Fecioare Maria. Refrenul simplu și melodia îmi erau cunoscute din vremea copilăriei, dar de data aceasta am vrut să ascult toate versurile cu atenție sporită. Necunoscând nimic despre cântare, ca un neștiutor într-ale muzicii și literaturii, bănuiam numai că piesa este una autentică românească. Hotărât să aflu mai multe despre această rugă, odată ajuns acasă am intrat pe Internet pentru a vedea ce găsesc acolo despre subiect. Nu m-am oprit doar la primele informații ci am decis să deschid și alte pagini, iar în felul acesta au început să se deschidă file de istorie cu realități complicate, pe care nu le bănuiam.

Înainte de toate am remarcat că există mai multe variante ale acestei cântări religioase. În timpul pelerinajului anual de la Mănăstirea Nicula (jud. Cluj), ocazionat de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, creștinii ortodocși intonează acest cânt. Frații noștri ortodocși afirmă că textul, de factură populară, a fost pus pe note de părintele Vasile Stanciu în 1990. Surse greco-catolice spun că un imn de mulțumire către Preacurata Fecioară Maria, având același refren, circula în 1946 la Mănăstirea Bixad (jud. Satu Mare). Melodia o datorăm părintelui Gheorghe Marina, iar versurile părintelui Gavril Sălăgean, aceștia doi fiind călugări bazilieni la Bixad. Trebuie amintit că mănăstirile oarecum învecinate din Nicula și Bixad, greco-catolice la origine, au fost desființate la instaurarea regimului comunist, iar călugării de acolo au fost întemnițați deoarece nu au acceptat să treacă la o altă biserică, controlată de stat. În anii '70 cântăreața de muzică folk Marcela Saftiuc a scos un disc în care era inclusă și o piesă preluată din folclor: „Fii lacrimilor tale”. Unii afirmă că acesta a fost singurul cântec bisericesc care a fost difuzat la radio înainte de 1989.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, în perioada demersurilor de unire în credință a românilor de rit bizantin din Transilvania cu Biserica Romei, în satul Nicula s-a întâmplat că o icoană a Maicii Domnului a lăcrimat. Icoana, realizată cu puțini ani înainte de un preot de lângă Gherla, ajunsese în posesia lui Ioan Cupșa, un român din Nicula. Fenomenul o fost cercetat imediat și confirmat de autoritățile civile și religioase ale vremii. A fost chiar și o dispută civilă între enoriașii din Nicula și contele Sigismund Korniș, guvernatorul ținutului, cu privire la locul cuvenit pentru păstrarea icoanei. Prin hotărârea împăratului Leopold I de la Viena s-a decis construirea unei biserici noi în hotarele satului Nicula, unde această icoană să fie expusă și unde orice credincios, de orice lege (confesiune), să aibă drept să meargă și să se închine. Mulți ani icoana făcătoare de minuni a fost adăpostită în această biserică de lemn, greco-catolică. Între timp au fost consemnate nenumărate vindecări miraculoase săvârșite ca răspuns la pietatea cu care oamenii înconjurau această icoană a Maicii Domnului. Au fost și ani dificili când din cauza vitregiei vremurilor icoana a trebuit ascunsă în pământ, conservându-se în mod minunat. Faima icoanei atrăgea mereu oameni, așa că mulți localnici din Nicula au început să picteze icoane, formându-se treptat o adevărată școală populară de pictură (o piesă sugestivă fiind cea din imaginea de mai sus).

În anul 1884 icoana este mutată în biserica de zid a Mănăstirii Nicula, nou construită de episcopii români uniți cu Roma și de credincioșii greco-catolici din zonă. În perioada interbelică, în timpul episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, pelerinajul la Nicula este la apogeu. Din 1936 Mănăstirea Nicula este încredințată spre administrare Ordinului „Sfântului Vasile cel Mare”, împreună cu străvechea icoană venerată a Maicii Domnului, făcătoare de minuni. În 1948 mănăstirea greco-catolică este desființată, dar icoana este salvată și ascunsă de un țăran din împrejurimi. Spre sfârșitul vieții, acesta consimte să predea icoana starețului mănăstirii din Nicula, devenită între timp ortodoxă. Securitatea află imediat, ia icoana și o duce la sediul Arhiepiscopiei Feleacului și Clujului, unde rămâne până la căderea comunismului. Apoi, după restaurare, icoana este readusă cu ceremonial la Mănăstirea Nicula. De remarcat că în vremea regimului comunist opresiv, pelerinajele la Mănăstirea Nicula și evlavia credincioșilor față de Maica Domnului nu au încetat.

Nu se știe motivul pentru care a plâns icoana Sfintei Maria de la Nicula. Unii afirmă că au fost lacrimi de bucurie pentru revenirea la biserica universală a românilor transilvăneni, alții că au fost lacrimi de tristețe pentru vremurile de prigoană ce aveau să se abată asupra poporului creștin. Eu înclin să cred că au fost lacrimile de iubire ale unei Măicuțe care ajută întotdeauna pe cei ce-și pun încrederea în mijlocirea sa, mamă care nu face diferențieri confesionale între fiii ei.

Având în vedere că nu am consultat surse istorice directe, e posibil ca lucrurile prezentate să nu fie tocmai exacte. Important este ca noi, creștinii, să rămânem uniți în rugăciune, să apelăm deseori la mijlocirea Maicii Domnului, cântându-i după cum e limba și sufletul nostru: „O, Măicuță Sfântă”.

Leonard Florea

Ridicarea Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și trupul la Cer - un crâmpei de teologie mariană

„Fiul Celui Preaînalt a venit și a locuit în mine, iar eu am devenit mama Sa. Așa cum i-am dat naștere Lui - după trup - tot așa, acum, El mi-a dat naștere mie pentru a doua oară. El a îmbrăcat haina mamei sale - trupul ei - iar eu am îmbrăcat gloria Lui.” (Sf. Efrem Sirul)

Dintre sărbătorile dedicate Sfintei Fecioare Maria, Ridicarea ei cu sufletul și cu trupul la cer este cea mai solemnă și are ca scop comemorarea sfârșitului vieții sale pământești și mutarea ei glorioasă cu sufletul și cu trupul în cer. La început, această sărbătoare, în Orient, purta numele de koìmesis, adică cufundare în somn sau adormire (trecere), indicând în felul acesta sfârșitul vieții pământești a Maicii lui Dumnezeu. Cât privește începuturile acestei sărbători, din mărturiile pe care le avem, se pare că ea a început la jumătatea secolului al V-lea, la Ierusalim, chiar dacă o adevărată sărbătoare închinată dormitio Mariae - adormirii Mariei - apare abia în secolul al VI-lea. Nu cunoaștem motivul acestei date, care poate depinde doar de o tradiție orală, legată de locul înmormântării Fecioarei la Ierusalim și răspândită prin publicarea scrierilor apocrife a trecerii la cele veșnice (transito) a Fecioarei, sau datorită datei de 13 august, zi în care a fost dedicată o biserică Maicii Domnului, la Ierusalim.

Prima scriere credibilă care vorbește despre Ridicarea Fecioarei Maria la Cer, și pe care Tradiția o păstrase cu fidelitate, transmițând-o pe cale orală, poartă semnătura episcopului Sfântul Grigore din Tours (538 cca. - 594), istoric și hagiograf galo-roman: „În sfârșit, când fericita Fecioară a terminat drumul existenței sale pământești și era pe punctul de a fi chemată din această lume, toți apostolii, veniți din diferitele regiuni ale lumii, s-au adunat în casa sa. Când auziseră că ea urma să părăsească acesta lume, au vegheat împreună cu ea. Și iată că Domnul Isus a venit împreună cu îngerii săi și a luat sufletul său, i l-a încredințat arhanghelului Mihail și s-a îndepărtat. În zorii zilei, apostolii, ridicând trupul ei pe un pat, l-au depus într-un mormânt, păstrându-l în așteptarea venirii Domnului. Și, iată că, pentru a doua oară Domnul s-a arătat lor, și a poruncit ca trupul sfânt să fie luat și dus în Paradis”.

O altă mărturie importantă cu privire la sensul acestei sărbători o găsim și în scrierile Sfântului Ioan Damaschinul (676 cca - 749), care afirmă: „Se cuvenea ca aceea care, în naștere păstrase intactă fecioria sa, să fie ferită de putrezirea trupului său după moarte. Se cuvenea ca aceea, care l-a purtat în sânul ei pe Creatorul făcut prunc, să locuiască în lăcașul dumnezeiesc. Se cuvenea ca Mireasa lui Dumnezeu să intre în palatul ceresc. Se cuvenea ca aceea, care îl văzuse pe propriul Fiu pe Cruce, primind în trup durerea de care a fost scutită la naștere, să-l contemple așezat de-a dreapta Tatălui. Se cuvenea ca Maica lui Dumnezeu să primească ceea ce merita datorită Fiului său și să fie cinstită de toate făpturile ca Mama și slujitoare a lui Dumnezeu”. Și multe alte mărturii grăitoare despre înțelesul duhovnicesc al acestei sărbători pot fi găsite în scrierile Sfinților părinți ai Bisericii din Orient.

În Occident, datorită Papei Sergiu I (687 ÷ 701), această sărbătoare Dormitio Mariae a devenit una dintre cele patru mari sărbători închinate Sfintei Fecioare Maria. Pe vremea Papei Leon al IV-lea (847 ÷ 855), la Roma, sărbătoarea purta deja numele de Assumptio, iar Romanul Pontif, pentru a-i acorda o mai mare solemnitate, a prescris o priveghere și o octavă de rugăciune spre cinstirea ei. De-a lungul istoriei Bisericii din primul mileniu, numeroase sunt mărturiile care ne vorbesc despre credința creștinilor cu privire la ridicarea Fecioarei Maria cu sufletul și cu trupul la cer.

Dezvoltându-se gândirea teologică a Bisericii, se dezvoltă și teologia mariană care scoate la lumină, într-un mod și mai clar, sensul sărbătorii noastre. Nume sonore ale teologiei scolastice ne explică fundamentul teologic care stă la baza credinței noastre în ridicarea cu sufletul și cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria. Sfântul Bonaventura din Bagnoregio, pornind de la argumentele deja existente în Sfânta Scriptură, începând cu Cartea Genezei (3,15) și până la Cartea Apocalipsului (11), scoate în evidență gloria Mariei. Comentând cartea Cântarea Cântărilor, Sfântul Bonaventura se oprește cu predilecție asupra versetului „Cine este aceasta care urcă din pustiu sprijinită de iubitul ei?” (8,5), explicând că în Paradis persoana se bucură de plinătatea fericirii datorită unirii dintre suflet și trup, unire ce s-a săvârșit în mod anticipat în persoana Mamei lui Dumnezeu. Mai înainte de Sfântul Bonaventura, Sfântul Anton de Padova, într-una din predicile sale închinate Adormirii Maicii Domnului, comentând afirmația profetului Isaia „şi locul picioarelor mele îl voi glorifica” (Is 60,13), afirma plin de inspirație: „Locul unde Domnul și-a pus picioarele era Fecioara din care luase trupul omenesc. Acest loc a fost preamărit de Domnul, înălțând-o pe Maria mai presus de corurile îngerești. Din aceasta se vede că Fecioara a fost ridicată în cer și cu trupul, care a fost locul unde Domnul și-a pus picioarele”. Gândindu-se la legătura atât de profundă dintre Mamă și Fiu, un alt sfânt franciscan, Bernardin din Siena (1380 ÷ 1444) a afirmat clar că „Maria nu trebuie să fie decât acolo unde este Cristos. Prin urmare, este firesc și categoric ca Maria să fie deja preamărită în cer cu sufletul și cu trupul. Un alt argument este și faptul că Biserica nu a mai căutat și propus spre venerare credincioșilor relicve din trupul Fericitei Fecioare. Multe alte mărturii grăitoare ale teologiei catolice din Evul Mediu pot veni în ajutorul susținerii acestui adevăr de credință pe care, negându-l, se produce un mare scandal în pietatea celor ce cred.

Iar lucrul acesta avea să se întâmple în veacul al XVI-lea, când mulți protestanți, printre care și Luther, din motive metodologice, au început să nege această credință a Bisericii Catolice. Cu toată aversiunea lor față de acest adevăr, ei au găsit în apologeții catolici o reacție promptă care a făcut ca această credință să devină o adevărată doctrină, fie pentru teologi, fie pentru poporul creștin. În secolul al XVIII-lea, apare prima petiție adresată Sfântului Scaun pentru definirea dogmei cu privire la ridicarea Fecioarei Maria cu sufletul și cu trupul la cer, petiție susținută de către părintele Cesario Shguanin, teolog dintre Servitorii Mariei. Subiectul problemei nu era atât trupul sau sufletul, ci persoana Mariei în calitate de Mamă a lui Dumnezeu, neprihănită și mereu fecioară, adevăruri deja dobândite de credința Bisericii.

În anul 1946, patru ani înainte de proclamarea dogmei Ridicării Sfintei Fecioare Maria cu trupul și cu sufletul la cer, prin Constituția apostolică Munificentissimus Deus, Papa Pius al XII-lea adresa o scrisoare întregului episcopat catolic și întreba ce anume sugerează „înțelepciunea și prudența lor” și devoțiunea credincioșilor cu privire la pronunțarea dogmei Ridicării Fecioarei Maria cu sufletul și cu trupul la cer, ca o confirmare a importanței sensului credinței. Răspunsurile primite au fost aproape unanim favorabile definirii dogmei, proclamata în Anul Sfânt, într-o epocă în care ateismul căpăta amploare.

Confirmând un adevăr înrădăcinat în inima credincioșilor, la 1 noiembrie 1950 Papa Pius al XII-lea definea în mod solemn dogma Ridicării Sfintei Fecioare Maria cu trupul și cu sufletul la cer: „Proclamăm, declarăm și definim ca dogmă de Dumnezeu revelată că Neprihănita Maică a lui Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, terminând drumul vieții sale pământești, a fost ridicată în slava cerească cu sufletul și cu trupul”. În aceste cuvinte, care sunt inima Constituției apostolice Munificentissmus Deus, sunt cuprinse toate cele patru dogme cu privire la Fecioara Maria, proclamate de Biserică în decursul veacurilor, dogme ce sunt strâns legate între ele: Maternitatea divină a Mariei (Conciliul din Efes, 431), Fecioria perpetuă (Conciliul al II-lea din Constantinopol, 553), Neprihănita Zămislire (Ineffabilis Deus a Papei Pius al IX-lea, 1854) și Ridicarea Mariei cu sufletul și cu trupul la cer, care o face pe Maria să fie cel mai înalt rod al Răscumpărării și semn sigur de speranță pentru învierea și glorificarea, în Cristos, a tuturor celor drepți.

Așadar, trupul Mariei – ferită de păcatul strămoșesc prin care moartea a intrat în lume, și niciodată căzută în păcatul venial – nu a putrezit după ce „a terminat drumul vieții pământești”, dar a fost primit în slava veșnică, așa cum se va întâmpla, la sfârșitul timpurilor, cu trupurile celor răscumpărați, care se vor uni cu sufletele lor care au trecut deja de Judecata particulară. Acest adevăr va fi reluat și în timpul Conciliul al II-lea din Vatican, atunci când se va defini: „Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoșesc, la capătul vieții sale pământești a fost ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească și a fost înălțată de Domnul ca regină a universului pentru a fi pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor (cf. Ap 19,16) și învingător asupra păcatului și al morții” (LG 59), punând în evidență legătura intimă dintre misterul lui Cristos și al Bisericii și cel paralel al Sfintei Fecioare Maria.

Exortația apostolică Marialis cultus a Sfântului Papă Paul al VI-lea, propune la numărul 6 credincioșilor o lectură globală a solemnității Ridicării Fecioarei Maria cu sufletul și trupul la cer: „o sărbătoare a destinului ei de plenitudine și de fericire, a glorificării sufletului său neprihănit și a trupului său feciorelnic, a perfectei sale configurări cu Cristos înviat. Este o sărbătoare care propune Bisericii și omenirii imaginea și confirmarea mângâietoare că speranța finală se va realiza; această preamărire totală este într-adevăr destinul tuturor celor pe care Cristos i-a făcut frați, având cu ei «în comun sângele și trupul» (Evr 2,14; cf. Gal 4,4). Ridicarea Sfintei Fecioare cu sufletul și trupul la cer este o sărbătoare cu două dimensiuni: una care o privește pe Fecioara Maria strâns legată de Fiul său Isus Cristos - sărbătoarea configurării sale depline cu Cristos cel înviat; a doua, dimensiunea eclezială, care privește întreaga umanitate - o sărbătoare pentru toată Biserica și pentru omenire...”

În prima zi a anului 1987, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a anunțat dedicarea unui an marian, începând cu ziua de 7 iunie 1987 (Rusaliile) și până la 15 august 1988 (Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului), ca un timp de pregătire pentru Jubileul Noului Mileniu. Publicând enciclica Redemptoris Mater, Sfântul Papă vorbește despre rolul și misiunea Mariei în Biserică, rol care trece dincolo de dimensiunea spațiului și a timpului: „«Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci, prin mijlocirea ei multiformă, continuă să ne obțină darurile mântuirii veșnice». Cu acest caracter de «întrepunere» care s-a manifestat prima dată la Cana Galileii, mijlocirea Mariei continuă în istoria Bisericii și a lumii. Maria, «în iubirea ei maternă, are grijă de frații Fiului său care sunt încă pe cale și amenințați de primejdii și strâmtorări, până ce vor fi duși în Patria fericită». Astfel maternitatea Mariei dăinuie în Biserică neîncetat ca mijlocire de rugăciune, iar Biserica își exprimă credința în acest adevăr invocând-o pe Maria «sub titlurile de Apărătoare, Sprijinitoare, Ajutătoare, Mijlocitoare». Prin mijlocirea ei subordonată mijlocirii Răscumpărătorului, Maria contribuie în mod deosebit la unirea Bisericii peregrine de pe pământ cu realitatea escatologică și cerească a împărtășirii sfinților, de vreme ce ea este deja «ridicată la cer»” (40-41).

Prin urmare, Ridicare Sfintei Fecioare Maria cu sufletul și cu trupul la cer, sau Adormirea Maicii Domnului, dincolo de a fi o mare sărbătoare în cinstea Maicii Domnului este o celebrare a unui mare mister pentru viața credincioșilor creștini. Maica Domnului este modelul de viață creștinească, un model care ne precedă în credință. Ceea ce i s-a întâmplat ei li se va întâmpla și discipolilor Domnului. Maica lui Dumnezeu a fost ridicată în cer cu trupul său și așa vom fi și noi ridicați în ziua cea mare a Învierii și a Judecății finale. Pe bună dreptate afirma Papa Benedict al XVI-lea: „În Maria noi vedem țelul spre care se îndreaptă toți cei care știu să-și lege viața proprie de cea a lui Isus, care știu să-l urmeze așa cum a făcut Maria. Această sărbătoare ne vorbește despre viitorul nostru, ne spune că și noi vom fi alături de Isus, în bucuria lui Dumnezeu, și ne invită să avem curaj, să credem că puterea Învierii lui Cristos poate acționa și în noi, făcând din noi bărbați și femei care în fiecare zi caută să trăiască ca persoane înviate, purtând, în obscuritatea răului care este în lume, lumina binelui.”

Maria rămâne pentru noi un exemplu demn de urmat în toate. Pornind de la ascultarea Cuvântului, vom parcurge fiecare etapă a desăvârșirii noastre creștinești, împlinind cu fidelitate voința Tatălui ceresc, ca să devenim și noi „frate, soră și mamă” (Mt 12,50) pentru Isus. Maria a păstrat cu sfințenie toate cuvintele care au iești din gura Fiului și Mântuitorului ei. Să o imităm și noi în viața noastră, să o invocăm ca să ne ajute să facem voința Fiului ei și în felul acesta, la timpul cuvenit, vom avea și noi parte de înviere și ne vom revedea acolo sus, în cer.

Ziua de 15 august și pelerinajul creștinilor la Sanctuarul Maici Domnului de la Cacica să fie ziua în care să contemplăm acest mister: „Dumnezeu vrea să-l mântuiască pe om întreg, adică să-i mântuiască sufletul și trupul. Isus a înviat cu trupul pe care l-a luat de la Maria și s-a înălțat la Tatăl cu umanitatea sa transformată. Cu trupul, un trup ca al nostru, dar transfigurat. Ridicarea Mariei cu sufletul și cu trupul la cer ne dă confirmarea cu privire la destinul nostru glorios. În antichitate, filozofii greci au înțeles că sufletul omului este destinat fericirii după moarte. Cu toate acestea, ei disprețuiau trupul – considerat fiind ca închisoare a sufletului – și nu puteau să înțeleagă că Dumnezeu dispusese ca și trupul omului să fie unit cu sufletul în fericirea cerească. Trupul nostru, transfigurat, va fi acolo sus, în cer. Această «înviere a trupului» este un element specific revelației creștine, un pilon al credinței noastre.”

„Fericită aceea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (Lc 1,45) Să ne dăm, așadar, asentimentul credinței noastre în fața învățăturii pe care Sfânta Biserică ne-o propune și să o rugăm pe Fecioara Maria să mijlocească pentru noi toate harurile de care avem nevoie pentru a merge pe drumul credinței noastre spre patria cerească, spre a-l întâlni pe Dumnezeu, iar „când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,3). În ziua aceea nădăjduim să o vedem și pe Maria, Regina care stă la dreapta Fiului Isus, împodobită cu aur de Ofir (cf. Ps 45,10). Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu, așa să fie!

pr. Cristian Blăjuț

rugăciune și imagini preluate de pe pagina Facebook a părintelui Damian Anton