Bogat și sărac

Într-o revelație personală, Isus i-a zis Sfintei Faustina Kowalska că nimeni nu este atât de bogat încât să nu poată primi ceva, și nimeni atât de sărac încât să nu poată da ceva. Isus i-a mai spus Sfintei Faustina că el dorește ca viața creștinilor să fie un schimb continuu, sub privirea Sa.

Marți seara, la întâlnirea grupului local de rugăciune Magnificat, am fost invitat și eu să vin la întâlnirea lunară a membrilor și simpatizanților comunității Magnificat, care urma să aibă loc la Galați în ziua de sâmbătă, 13 iunie 2026. Fiind o invitație personală, am acceptat, deși urma să dau puțin peste cap programul acelei zile.

Evenimentul a început la ora 13:30 cu o agapă, foarte potrivită pentru binele trupesc al invitaților, mai ales al celor tocmai sosiți de la București și Brăila. Iulian a marcat deschiderea oficială a întâlnirii, mulțumind și invocând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra bunătăților pregătite cu drag și pricepere de doamnele prezente în sală. Oricine a dorit a putut mânca pe săturate, iar cu ce a rămas la final s-au umplut douăsprezece coșuri... Primul obiectiv a fost îndeplinit.

Ospățul s-a dorit a fi și un prilej de apropiere, de cunoaștere / recunoaștere între cei prezenți. La acest capitol fiecare are propria sa evaluare. Eu am colecționat cinci bile albe și una neagră. Cinci albe, de la cei cu care am avut inspirația de a schimba câteva idei. Una neagră, căci nu am schimbat niciun cuvânt cu mulți dintre invitați, nici cu persoana care m-a invitat.

Despre ce am vorbit? Despre ploaia de la București, macii din lanurile de pe marginea drumului și soarele adus la întâlnire în culoarea galbenă a hainelor. Despre cursul Filip, care abordează realist chestiuni de credință și de viață, dar nu poate preîntâmpina greșelile trecutului, nici nu poate oferi pe loc soluții salvatoare de vindecare sufletească sau de rezolvare a problemelor existențiale (soluțiile pot totuși apărea cu trecerea timpului). Despre viața urbană în orașele Galați și București, despre extinderea comunității Magnificat înspre Galați și Brăila. Despre comunitatea Magnificat și rosturile unor membri ai ei. Despre pelerinaje făcute pe jos în Italia și în Spania, înfruntând uneori ploi torențiale care te udă, dar nu te dizolvă ci doar îți întăresc voința și încrederea în forțele proprii.

Au urmat momentele de rugăciune specifice comunității Magnificat, cu mâini ridicate, înlănțuire de mâini, efuziuni spirituale, cântece de laudă acompaniate la chitară și tamburină, fredonări extatice. Mi-a plăcut felul însuflețit de a se ruga al doamnei din București care adusese în hainele ei soarele. Câțiva dintre cei prezenți au împărtășit gânduri personale, mulțumiri și rugăminți. Au fost amintiți și membrii comunităților Magnificat din Galați și Brăila care nu au putut fi prezenți la întâlnire. Referitor la rugăciunea în grup, o doamnă din Brăila a venit cu o comparație interesantă: o pajiște înflorită e mai frumoasă decât o singură floare.

Partea finală a întâlnirii a fost dedicată aprofundării pasajului din Sfânta Scriptură referitor la cea mai importantă poruncă din Lege. Expunerea a fost făcută de Ovidiu, ca de obicei. Iubirea lui Dumnezeu, cu toată ființa, este pe primul loc, dar iubirea aproapelui și a propriei persoane este de aceeași importanță. Iubirea sănătoasă de sine este absolut necesară pentru a-l putea iubi pe aproapele și pe Dumnezeu. Iubirea de sine înseamnă atingerea desăvârșirii maxime a propriei persoane, adică împlinirea chemării adresate de Dumnezeu. A fi autentic, a reveni în albia voită de Dumnezeu, poate fi extrem de dificil și de dureros de împlinit, mai ales pentru cei perturbați de factori nocivi în perioada copilăriei, sau chiar în momentul conceperii. Problemele lăuntrice trebuie identificate, înțelese, acceptate. Acceptarea sinelui rănit este esențială pentru convertire. Vindecarea, depășirea necazului personal, sunt posibile prin intervenția minunată a lui Dumnezeu. E nevoie de rugăciune stăruitoare, cu lacrimi, și de încredere în mila lui Dumnezeu. Numai sângele vărsat de Domnul Nostru Isus Cristos poate vindeca traumele sufletești. Exact cum scrie în Sfânta Scriptură: va șterge orice lacrimă din ochii lor.

Omul rănit și distorsionat de consecințele păcatelor proprii, ale părinților lui și ale celor cu care a interacționat, este cumva ca orbul din Evanghelie înainte de vindecare. El este legat fedeleș și definitiv de necazul lui, așa cum orbul era considerat născut și cufundat în păcat de către farisei. Pe drumul vieții sale, omul rănit dornic de vindecare îl va întâlni pe Isus, asemenea orbului din Evanghelie. Abia atunci el va începe „să vadă” altfel realitatea, prin toate rănile inimii și minții sale. Împreună cu Isus el va învinge toți factorii dăunători din trecut, cauza alegerilor sale greșite și a înstrăinării de sine. Omul rănit pot fi eu, poți fi tu. Cum ar fi ca, întâlnindu-ne pe drumul vieții, să simțim bucuria întâlnirii vindecătoare cu Isus?

E minunat să-l preamărim pe Domnul, pentru că el este singurul Dumnezeu adevărat. E minunat să-l preamărim după toate succesele noastre, mari și mici. E și mai minunat dacă îl preamărim după eșecuri, după neîmpliniri, când ne vine greu. Așa cugeta Sfântul Josemaría Escrivá: trebuie să înălțăm un „Te Deum” după fiecare eveniment însemnat din viața noastră, fie el favorabil sau potrivnic. „De fapt, știm că toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemați după planul lui.” (Rom 8,28) Înțelegând aceasta vom avea mereu speranța de victorie, puterea de a lupta pentru a (re)deveni noi înșine. Dumnezeu este de partea noastră!

Aceasta este experiența mea de la eveniment, filtrată puțin pentru a nu fi prea sentimentală. Când mă uit la calitățile mele, mă consider bogat; când privesc la imperfecțiuni, mă simt sărac. Timp de patru ore am fost, împreună cu toți cei prezenți la întâlnire, protagonistul unui schimb în care am primit ceva și am dat ceva. N-am fost așadar nici prea bogat, nici prea sărac. Dar am devenit mai bogat. Mulțumesc pentru invitație!

Leonard

Să-i cântăm Domnului

M-am trezit odată din somn, la ora patru dimineața, fredonând în minte un imn de laudă cântat cu însuflețire într-o seară de marți, la întâlnirea săptămânală a grupului de rugăciune Magnificat din Galați. Aceasta în pofida faptului că eu nu am aptitudini muzicale, ci doar îmi place muzica, cu ceea ce are ea frumos, sensibil, măreț, original. De alte câteva ori mi s-a întâmplat să repet aproape obsesiv, timp de mai multe zile, porțiuni din cântecele pe care le cântasem împreună cu cei din grupul de rugăciune. În mod normal acele pasaje muzicale ar fi trebuit să fie iremediabil uitate, dar ele au revenit totuși din adâncurile sufletului.

Mai apoi am aflat că și alte persoane din grupul de rugăciune au trecut prin asemenea „experiențe muzicale”, sau poate mai bine le-aș numi „experiențe religioase”. Da, căci rugăciunea cântată e mai mult decât o simplă rugăciune a minții sau decât rostirea unei rugăciuni. „Qui bene cantat, bis orat !” Cine cântă frumos se roagă de două ori. Dacă avem în vedere și minunatul acompaniament la chitară al Andreei, lidera grupului de rugăciune, am putea spune că se roagă chiar de trei ori, iar dacă punem la socoteală și zornăitul blând al tamburinei din mâna Cameliei, rugăciunea sporește de trei ori și jumătate...

Cum de am ajuns eu în contact cu grupul de rugăciune Magnificat? E o istorie începută mai demult și prea personală pentru a putea fi povestită aici. Două persoane deosebite mi-au arătat mereu aprecierea și încrederea lor: Maria și Mihaela. Lor le datorez apropierea de grupul de rugăciune. A fost și o situație favorizantă: la un moment dat doar una dintre cele patru uși de acces către absolut a rămas deschisă...

Deși am fost de puține ori la întâlnirile grupului de rugăciune Magnificat, câteva concluzii tot am tras. Timpul întâlnirii de rugăciune se scurge adesea aproape pe nesimțite. Cele patru, cinci cântări de factură contemporană sunt alese de lidera grupului, după criterii pe care nu le-am identificat încă, fiind în mare parte diferite de la o întâlnire la alta. Între cântări sunt rezervate mici intervale de timp în care cei prezenți adresează liber invocații, cereri, laude, mulțumiri inspirate atunci de Duhul Sfânt. Uneori, după cântările cele mai pline de efuziune, intervin niște momente misterioase (pentru mine) de extaz sonor. Dacă cineva dorește să prezinte un pasaj din Sfânta Scriptură, iar apoi să facă eventual un mic comentariu, este binevenit. Scurtele momente de împărtășire de idei sunt atent gestionate astfel încât grupul să rămână în atmosfera de rugăciune creată. La acest capitol eu am mai „păcătuit” uneori cu atitudinile mele critice, și am fost prompt „urecheat” de lidera grupului. Mi-am zis că un pic de contrast și culoare nu strică la întâlnire...

Contează să te rogi cântând, cu însuflețire. Observ cum unele lucruri se schimbă în mine, semn că rugăciunea aceasta deschide anumite canale de transmitere a emoțiilor. A început să-mi placă să fiu în grupul de rugăciune, nu prea mare, de la Galați. Voi mai reveni, ca să-i cântăm împreună Domnului...

Inițial intenționasem să mă opresc aici, limitându-mă la prezentarea aspectelor obiective experimentate de mine la întâlnirile grupului de rugăciune. Intervenind însă ceva, m-am gândit să adaug și câteva aspecte subiective, cu speranța că ele vor întregi prezentarea. Între rugăciunile libere auzite la întâlniri au fost două, rostite de aceeași persoană, care mi s-au părut deopotrivă misterioase și familiare. Prima, era despre încrederea totală în Dumnezeu, despre curajul de a întreprinde ceva, de a te „arunca” în gol. Altfel spus, cu certitudinea că ești înconjurat de iubire. A doua, în altă seară, aducea mulțumire lui Dumnezeu pentru trup, care este bun în totalitate. Necunoscând motivația acestor două rugăciuni, mi-am imaginat acest scenariu posibil. Simțind chemarea interioară, misionarul pleacă într-un teritoriu străin necunoscut. El se încrede în Providență. Pentru misiunea sa el are nevoie de trupul său, în totalitate: inimă, picioare, mâini, degete, gură, ochi, urechi, chip, zâmbet, înfățișare, minte, talente. Această misiune ar putea fi chiar cea derulată de ceva vreme la Galați de Comunitatea Magnificat, și care mă avea cumva și pe mine în câmpul ei de acțiune.

Misiunea Magnificat de reînnoire carismatică a comunității catolice din Galați a avut în mine un efect secundar: a dat naștere misiunii mele imposibile, care a început să se deruleze în paralel și oarecum independent de prima. Câmpul de acțiune al „misiunii imposibile” era redus la o singură persoană. În ciuda obiectivelor diferite, am avut sentimentul că cele două misiuni au totuși o legătură tainică, cu sau fără voia mea. Poate de accea traiectoriile celor două misiuni au început să se intersecteze în mai multe puncte. Două misiuni, două persoane, mod de abordare și riscuri similare. Pe parcurs au intervenit și unele coincidențe, pe care le-am considerat întâmplări „minunate”. Chiar rugăciunile mele păreau că se îmbrățișează cumva cu cele două rugăciuni misterioase amintite mai sus.

Cu ocazia unei predici, părintele Iulian-Robert Țâmpu a spus ceva memorabil: o inimă deschisă este un loc de întâlnire. Atunci am înțeles că dacă inima aceea spre care priveam nu se deschide, misiunea mea nu va avea succes. M-am decis deci să fiu eu însumi mai deschis, să am răbdare și să nu mă dau bătut.

Acolo unde pare că se desfășoară o singură misiune, eu văd două. Ce lipsește ca ambele să se împlinească și în sipetul istoriei să ajungă o piatră scumpă, un diamant? Nu știu. Un bob de grâu căzut în pământ, care să moară pentru a aduce mult rod. Soțioara meșterului Manole, care să fie zidită în pereții mănăstirii. Sau rădăcinile pe care le-a prins aici fratele Daniel Pietrobono, primul paroh și ctitorul bisericii catolice din Galați. Dacă misiunea cea mare e adevărată, cineva își va lăsa inima la Galați. Mulți se vor bucura, dar poate cel mai mult misionarul din „misiunea imposibilă”. Iubirea nu constrânge pe nimeni. Orice misionar e liber, vine și pleacă când crede de cuviință. Un lucru știu sigur: ușa bisericii noastre se deschide și din exterior, și din interior. „Cine are urechi, să asculte!” (Mt 13,9)

„Te voi lăuda, Doamne, din toată inima, / voi vesti toate faptele tale minunate. / Mă voi bucura și voi tresălta de veselie în tine, / voi cânta numele tău, Dumnezeule Preaînalt.”
(Ps 9,2-3)

Leonard

Pe calea crucii noastre, împreună cu Isus

An de an, în perioada Postului Mare, creștinii catolici se adună în biserici și îl însoțesc cu gândul pe Domnul Isus Cristos pe drumul pătimirii sale până la moartea pe cruce, prin care a împlinit desăvârșit voința Tatălui de mântuire a neamului omenesc. Cele paisprezece stațiuni, în fața cărora credincioșii se opresc pentru a se închina, a medita și a se ruga, amintesc aspectele cele mai relevante ale pătimirii Fiului lui Dumnezeu, așa cum sunt ele redate în Sfânta Evanghelie sau au fost reținute de Tradiția Bisericii. Structura devoțiunii Calea Crucii este mereu aceeași, însă rugăciunile și meditațiile utilizate pot diferi, de exemplu pot fi adaptate pentru un anumit public (tineri, bătrâni, laici, persoane consacrate, bolnavi etc.), sau pentru un anumit interes catehetic și pastoral (apărarea sacralității vieții, susținerea familiilor, dreptatea socială etc.).

Duminică după-amiază, 8 martie 2026, câțiva membri ai Comunității Magnificat din București, Brăila și Galați au adus în fața comunității catolice gălățene o versiune deosebită a devoțiunii Calea Crucii, adecvată realităților și mentalității contemporane. Mesajul transmis a încercat să-i atenționeze, să-i atingă și să-i convingă pe cei prezenți că trebuie să iasă dintr-o anumită stare de inerție sufletească, conștientizând mai bine situațiile de viață în care se poate face ceva concret pentru a îndrepta lucrurile. Nimeni nu este perfect, avem cu toții slăbiciuni, trăim în condiții nefavorabile, trecem prin situații dificile din cauza cărora putem păcătui și adesea chiar o facem. Calea Crucii ne arată pe noi în raport cu Isus Cristos, dezvăluindu-ne cine suntem cu adevărat și indicându-ne cum ar trebui să fim. Trebuie să privim cu atenție la toate cele paisprezece stațiuni, deoarece noi înșine vom trece, într-o anumită măsură, prin situații de acest fel. Totuși, este posibil ca doar reflecțiile de la anumite stațiuni ale devoțiunii Calea Crucii să rezoneze în noi, semn că ele au atins puncte nevralgice. Eu m-am simțit vizat în mod deosebit de meditația de la Stațiunea a X-a: Isus este despuiat de hainele sale. M-am întrebat cum m-aș simți dacă aș fi dezbrăcat de aparențele pe care le afișez, cum ar arăta „conținutul” meu în ochii celorlalți. Răspunsul...

Participarea la devoțiunea Calea Crucii aduce mereu ceva nou în suflet: luminează acolo unde este neștiință, atenționează acolo unde este nebăgare de seamă, deranjează acolo unde este prea multă mulțumire de sine, zgâlțâie acolo unde este încăpățânare sau indolență, întărește acolo unde este slăbiciune, mângâie acolo unde este durere, încurajează acolo unde este deznădejde și neputință, vindecă acolo unde este boală sau rană. Biserica oferă cu generozitate indulgențe din tezaurul ei tuturor celor care practică cu evlavie această devoțiune, mai ales într-un cadru comunitar, în biserică. Acelor creștini care îl contemplă pe Isus Cristos pe drumul crucii sale, eu cred că Dumnezeu le dăruiește haruri deosebite pe tot drumul vieții lor. Așadar, merită să facem această experiență personală!

Voi încerca în continuare să prezint doar câteva idei desprinse din textul utilizat la această Cale a Crucii, sau gânduri pe care le-am avut cu această ocazie.

---

Pregătire:  Calea Crucii parcursă de Domnul Nostru Isus Cristos devine, prin meditare și revărsarea Duhului Sfânt, o Cale a Vieții pentru noi.

Stațiunea I:  Isus este condamnat la moarte.
Acceptarea prezentului așa cum este el, cu mizerie, nedreptate și suferință, este o pregătire pentru cer, o atitudine care ne cere să iertăm, să iubim, să avem încredere în Dumnezeu.

Stațiunea a II-a:  Isus ia crucea pe umeri.
Suntem slabi și adesea îi cerem lui Dumnezeu să îndepărteze de la noi fricile, îndoielile, suferințele, relațiile tensionate. Uităm însă că Dumnezeu ne ține în mâinile sale și ne însoțește tăcut cu privirea pe tot drumul vieții.

Stațiunea a III-a:  Isus cade întâia oară sub povara crucii.
Căzuți în praf, trebuie să ne mutăm privirea de la noi înșine către țintă, să ne ridicăm și să mergem mai departe, convinși că efortul făcut nu este zadarnic.

Stațiunea a IV-a:  Isus întâlnește pe Maica sa îndurerată.
Întâlnind privirea altora, chiar numai pentru câteva secunde, să oferim alinare acolo unde descoperim tristețe și durere.

Stațiunea a V-a:  Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-și ducă crucea.
Dacă lupți mereu singur cu dificultățile vieții, există riscul fie de a eșua, fie de a izbândi și de a te considera apoi autosuficient. Când Dumnezeu trimite pe cineva să te ajute, ai tu capacitatea de a-l vedea și de a te lăsa ajutat?

Stațiunea a VI-a:  Veronica șterge fața lui Isus cu o maramă.
Orice gest de iubire față de cineva lasă o amprentă în inima lui, dar și în inima ta. Când crezi că nu ai nimic valoros de oferit cuiva, amintește-ți ce ai în tine: chipul lui Dumnezeu.

Stațiunea a VII-a:  Isus cade a doua oară sub povara crucii.
Omenirea căzută nu se poate simți iubită decât dacă însuși Regele Universului, renunțând la orice pretenție de putere, suferă pentru ea. Doar un act de iubire ne dă forță pentru a ne ridica.

Stațiunea a VIII-a:  Isus le mângâie pe femeile din Ierusalim care plâng.
De unde vin relele pe care le vedem? Din complicitățile noastre, de gravitatea cărora nu suntem conștienți. Înainte de a plânge răul aflat la distanță, să plângem răul din noi și de lângă noi.

Stațiunea a IX-a:  Isus cade a treia oară sub povara crucii.
Căderile noastre sunt nenumărate. De tot atâtea ori Isus ne întinde mâna pentru a ne ridica și ne reînnoiește invitația de a fi în relație cu el: Mă iubești?

Stațiunea a X-a:  Isus este dezbrăcat de hainele sale.
Demnitatea noastră nu este dată de ceea ce avem sau reprezentăm în ochii lumii, ci decurge din iubirea necondiționată a Tatălui pentru noi.

Stațiunea a XI-a:  Isus este răstignit pe cruce.
Îmbrățișează crucea din viața ta, deoarece pe ea este Isus care te iubește! Pe cruce, asemeni tâlharului împăcat cu Dumnezeu, vei fi și tu mângâiat de promisiunea Paradisului.

Stațiunea a XII-a:  Isus moare pe cruce.
Moartea nu are ultimul cuvânt atunci când îl iubim pe Dumnezeu și credem în învierea lui Isus. După fiecare pierdere, eșec, moarte de sine, speranța renaște în sufletul nostru prin prezența lui Isus, care are puterea de a face noi toate lucrurile.

Stațiunea a XIII-a:  Isus este luat jos de pe cruce.
Înainte de a muri pe cruce, Isus ne-a dat-o nouă ca mamă pe Mama sa, Maria. La sfârșitul zilei, doborâți de oboseală, închidem ochii pentru a ne odihni în brațele acestei Mame, care ne va veghea ocrotitor toată noaptea. Aceeași Mamă va fi cu noi când vom închide ochii la sfârșitul vieții.

Stațiunea a XIV-a:  Isus este înmormântat.
Tuturor ne este rânduit un loc în istoria omenirii, dar avem fiecare și un loc în afara istoriei, în veșnicie. Isus alege să meargă pe drumul omenirii care se sfârșește trist în mormânt, pentru a da omenirii posibilitatea de a-l urma în fericirea veșnică din casa Tatălui.

Îcheiere:  Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, a plătit prețul neascultării noastre și ne-a eliberat de sub stăpânirea celui rău. Acum suntem iarăși fii liberi ai lui Dumnezeu.

---

Doresc să adresez mulțumiri celor care au elaborat materialul meditațiilor de la această Cale a Crucii (Maria Turtă, Andreea Blăjuț), precum și oaspeților din Comunitatea Magnificat care s-au rugat împreună cu noi în biserică.

Leonard

Descoperirea unui Dumnezeu milostiv

De aproape doi ani particip la întâlnirile organizate de Comunitatea Magnificat. Ce m-a atras a fost cuvântul „Magnificat”, eu fiind dornică să descopăr ce poate însemna concret a-l slăvi pe Dumnezeu, iar ceea ce am văzut : catehezele, rugăciunile libere bazate pe fragmente din Biblie, cântecele, m-au ajutat și ne-au ajutat să găsim o cale de a deveni creștini mai autentici, să ne lăsăm transformați din persoane izolate, care căutau separat pe Dumnezeu, într-un grup în care ne rugăm împreună, cântăm Domnului, ne pasă de cel de lângă noi. Formăm o „plasă” care e gata să susțină pe cel care are nevoie de sprijin. Am înțeles mai bine iubirea de tată a lui Dumnezeu, răscumpărarea noastră prin fiul său Isus Cristos și acțiunea Duhului Sfânt.

Este o îmbogățire spirituală, care completează și subliniază adevăratul spirit franciscan din parohia noastră franciscană, spirit bazat pe fraternitate, simplitate și trăirea cu bucurie a Evangheliei.

Maria Ursula

Schimbul de vieți care te va schimba și pe tine

La început a fost frumosul afiș pe care l-am zărit într-o dimineață de duminică la biserică: „Fii vindecat! O reculegere de vindecare pregătită de Isus pentru tine” - eveniment ce urma să fie organizat în parohia noastră de Comunitatea Magnificat din România. Reculegerea era propusă pentru perioada 22-23 noiembrie 2025, adică urma să se încheie chiar în duminica solemnității „Cristos, Regele Universului”. O sărbătoare tare dragă mie, căci: „Regele slavei vine cu măreție, / deschideți-i porțile plini de bucurie”. Eram aproape sigur că voiam să particip, dar totuși mai trebuia ceva. Și acel ceva a venit sub forma unei invitații de la cineva din parohia noastră, un semn pentru mine că Duhul Sfânt era acela care voia să ne strângă împreună pe cât mai mulți.

Nu pentru vindecarea trupului am decis să vin, dar pentru micșorarea daunelor sufletești și a dezordinii produse de păcat sau de alegerile neinspirate, pe tot parcursul vieții mele. Așa că am participat cu inima deschisă, atât de larg cât era ea în stare atunci.

Reculegerea a fost de fapt un curs intensiv de refacere a relației noastre cu Dumnezeu (cursul „Filip”), sub îndrumarea Duhului Sfânt. Cursul a fost împărțit în mai multe teme, fiecare dintre ele fiind prezentată de câte unul dintre frații Comunității Magnificat (Ovidiu, Angela, Cristina, Andreea, Iulian). S-a alocat aproximativ o oră fiecărei teme discutate. Catehezele au avut atât o parte teoretică, prezentată într-o formă modernă interactivă, cât și una practică (demonstrativă, palpabilă). Între modulele cursului au fost inserate mărturiile personale ale unora dintre membrii Comunității Magnificat, prilej de a cunoaște modul concret în care Duhul lui Dumnezeu a acționat în viața lor pentru a-i recupera, reabilita, consola, îmbogăți sufletește. Rugăciunea cântată, acompaniată mereu de armoniile chitarei „Andreea”, a fost liantul tuturor elementelor prezentate și experimentate. Noii veniți, nefamiliarizați cu întâlnirile carismatice, au avut ocazia să asiste la manifestarea acțiunii Duhului Sfânt în frații Comunității Magnificat (darul limbilor, al rugăciunii și plutirii vocale melodice). În cele două zile, la amiază, toți participanții au fost invitați la o agapă frățească, pregătită și oferită cu generozitate de membrii Comunității Magnificat. Participanții veniți de la București, Popești-Leordeni, Bacău, Brăila, Galați au avut astfel ocazia să se cunoască și să împărtășească din realitățile vieții lor.

Din abundența de informații primite încerc să redau în continuare sintetic ceea ce am reținut.

Oamenii îl percep adesea pe Dumnezeu în mod eronat. Pentru unii el nu există, este absent. Unii cred că este surd, pentru că nu ascultă toate rugămințile. Pentru alții Dumnezeu este colacul de salvare la care apelezi doar când ești la ananghie. Sunt unii care gândesc că Dumnezeu te iubește doar dacă te comporți bine. Mulți văd în Dumnezeu un permanent acuzator, alții un ochi de care nu poți scăpa niciodată. În realitate Dumnezeu este o iubire infinită care ne poartă în căușul palmelor sale, sau mai degrabă în inima sa. Ca un tată iubitor, Dumnezeu așteaptă îndelung ca fiii risipitori să revină acasă.

Fiecare păcat murdărește sufletul omului, sfâșie inima lui Dumnezeu, bate un cui în trupul răstignit al lui Cristos. Neascultarea, neîncrederea în cuvântul divin, plecarea urechii la șoaptele vrăjmașului, crează o prăpastie între om și Dumnezeu, pe care omul nu o poate trece prin puterile sale. Omul păcătos este blestemat și sortit morții. Satisfacerea dreptății divine (cu respectarea legilor spirituale) cerea ca însuși Dumnezeu să intervină pentru mântuirea omenirii: să se întrupeze, să moară răstignit pe cruce și să învie. Dumnezeu a realizat toate acestea în Fiul său, Isus Cristos, iar crucea sa este acum puntea peste prăpastia dintre om și Dumnezeu. Mântuirea omului nu este însă automată. Omul trebuie să creadă în opera răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu și trebuie să se convertească. Omul îi dă lui Isus viața sa plină de păcat, iar Isus îi dă omului viața sa divină. Aceasta este cheia convertirii personale. Soluții „alternative” de convertire nu există.

Convertirea este totuși o acțiune de durată. Sfintele Sacramente, rugăciunea, milostenia fac ca harul lui Dumnezeu să acționeze asupra sufletului rănit și murdărit de păcat, iar efectul este vindecarea și curățarea sa treptată. Participarea la Sfânta Liturghie are o mare putere de convertire. Harurile primite (darurile spirituale) nu trebuie puse la păstrare ci trebuie folosite pentru a produce roade. Prin acțiunea sa în istorie, Duhul Sfânt înfrumusețează necontenit Biserica, mireasa lui Cristos. Relația cu Duhul Sfânt, care este a treia persoană a Sfintei Treimi, trebuie să fie o relație interpersonală.

Creștinul izolat se frânge repede la acțiunea forțelor răului. Făcând parte dintr-o comunitate, creștinul este mai bine protejat, mai bine apărat. Trăinicia unei comunități este dată de numărul și de calitatea legăturilor dintre membrii comunității.

Trăirile, adică partea mea din eveniment, sunt abia aici, la sfârșitul articolului. Cum zice în Evanghelie, atunci când îți aduci darul tău la altarul Domnului, mergi mai întâi de te împacă cu cei cărora le-ai greșit. Așadar, organizatori de la Comunitatea Magnificat, iertați-mă pentru bățul vârât prin gard (vorbe, comentarii inutile) cu care am deranjat uneori foile și ideile bine așezate ale lectorului formator. Mă hotărăsc să  nu  se repete. În afară de aceasta, sunt conștient că am mai trecut prin două experiențe.

Prima, când mi-am predat vechea viață lui Isus Cristos, rostind solemn o rugăciune-angajament în fața a doi martori. De acum înainte, nu mai aveți de-a face doar cu mine atunci când dați de mine. Aveți de-a face și cu Domnul, căci în mine este viața de har primită în schimbul celei vechi.

A doua, când m-am predat celor doi frați care s-au rugat pentru mine în limbajul cifrat venit din altă lume. Cu ochii deschiși, apoi cu ochii închiși, am ascultat adunându-se în mine energii cu efect întârziat, dar n-am reușit să mă las purtat, nici să mă acordez cu undele sonore - aici e buba?! Doar când s-a revenit la graiul matern am început și eu să înțeleg. După câteva zile mi s-a aprins beculețul: Cei bolnavi în abstract (suflet) se vindecă în concret (trup) și viceversa, cei bolnavi în concret se vindecă în abstract.

În calitate de cursant bolnăvior am acceptat să fiu un pic și „obiect” de studiu. Mi s-au aplicat stimuli la care am avut reacții, care au fost observate. Dar astfel „doctorii” au fost ei înșiși „obiectul” meu de studiu. Exeperiența a fost interesantă, benefică, cunoașterea fiind reciprocă.

Închei aceste rânduri îmbrățișându-vă pe toți, cu prieteneasca îmbrățișare pe care mi-au oferit-o și mie membrii Comunității Magnificat.

Leonard

Supraviețuitor după o intervenție pe cord deschis

Sună cam înfricoșător, dar mie așa mi s-a părut la început invitația de a veni cu inima deschisă la reculegerea de vindecare desfășurată de Comunitatea Magnificat la Galați, spre sfârșitul lui noiembrie 2025. Inspirația persoanei care făcea înscrierile, de a menține deschisă lista invitaților, a făcut posibilă prezența mea la acest eveniment.

Reculegerea nu a decurs deloc cum m-aș fi așteptat, dar mi-a adus mai mult decât îmi doream. A început cu o îmbrățișare caldă și generoasă, cu o îmbrățișare întreagă cum spunea cineva. După o scurtă perioadă de acomodare am intrat într-un fel de curs rapid de redescoperire a lui Dumnezeu, din perspectiva omului trecut prin viață, a omului împotmolit din cauza păcatului, ale cărui efecte sunt amplificate de lipsa unei credințe practicate corect. Reculegerea n-a avut deloc un caracter odihnitor, ba dimpotrivă, a pus în mișcare cam tot ce este într-un om: suflet și trup, trecut, prezent și viitor, plusuri și minusuri - toate privite în lumina unei judecăți și a unei credințe mature. Dacă n-ar fi fost oamenii frumoși, unii răniți cândva și trecuți prin suferință, dar salvați prin descoperirea unui altfel de Dumnezeu decât cel pe care și-l imaginau, dacă n-ar fi fost candoarea muzicii și a interpretării ei, dacă n-ar fi fost năstrușnicia cântărilor de neînțeles pentru minte, dar perceptibile - ah, ce greu mi-ar fi fost!

Marea descoperire a acestor două zile a fost că noi am fost răscumpărați prin pătimirea și moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, dar că roadele acestei răscumpărări începem să le experimentăm doar dacă ne angajăm și noi la convertire. Iar convertirea nu este atitudinea încrâncenată de observare riguroasă a Legii, care de fapt nici nu e posibilă, dar este abandonarea vieții noastre în mâinile lui Isus Cristos, din iubire, ca răspuns la iubirea sa gratuită și necondiționată. Este un schimb de vieți care se face: noi îi dăm lui Isus viața noastră păcătoasă, iar el ne dă înapoi o viață nouă, curățată și sfințită prin har. Am exprimat personal acestea printr-o rugăciune și un angajament de predare a vieții proprii, în prezența a doi martori din Comunitatea Magnificat. Îl rog pe Domnul Isus Cristos să-i binecuvânteze!

În ziua a doua am aflat mai multe despre Duhul Sfânt, despre darurile sale - înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, știința, pietatea și frica de Dumnezeu - pe care le primește fiecare credincios la Mir, și despre carismele pe care Duhul Sfânt le împarte în mod diferit creștinilor, spre a fi de folos tuturor. Una dintre aceste carisme, aceea a vorbirii sau a cântării misterioase în limbi, am văzut-o pentru prima dată operând la această întâlnire de vindecare. Le mulțumesc celor doi carismatici, care și-au pus mâinile pe umerii și creștetul meu, pentru rugăciunea lor intensă și pentru indicațiile pe care mi le-au dat. Bunul Dumnezeu să îi păstreze și să îi întărească în har!

Aș vrea să le cer iertare tuturor celor pe care i-am tulburat sau iritat cu ceva. Îi rog pe toți să mă înțeleagă: din omul păcătos nu pot ieși mărgăritare... Îi încredințez pe toți lui Isus cel milostiv!

Le mulțumesc tuturor celor care s-au implicat în acest eveniment, celor care au oferit spațiul de desfășurare a activităților, celor care au procurat și oferit hrana pentru masa de prânz. Îi mulțumesc părintelui Silvestru pentru pacea pe care ne-a transmis-o. Ultimul și cel mai mare mulțumesc îi este adresat lui Dumnezeu!

Îți trebuie mâini frumoase, ca să poți vedea cerul.
Îți trebuie drăgălășenie, ca să te joci cu marea.
Îți trebuie încredere, ca să atingi pământul...
Mulțumesc

Emilian

Sâmbătă, 5 iulie 2025, Duhul Sfânt i-a purtat încă o dată la Galați, în acțiunea lor misionară, pe membrii Comunității Magnificat din București. Evenimentul s-a desăvârșit cu Sfânta Liturghie de seară, oficiată de părintele Victor-Emilian Dumitrescu și animată de oaspeții veniți de la București. Mulțumim. Pace și Bine, Pace și Bucurie!

Întâlnirea cu membrii Comunității Magnificat la Galați (12 octombrie 2024)

Comunitatea Magnificat din București a reluat în această toamnă, la Galați, seria întâlnirilor misionare destinate reînnoirii sufletești a credincioșilor, sub acțiunea Duhului Sfânt. Cu această ocazie, fiind invitat anume de un suflet bun din comunitatea noastră, am acceptat să vin și eu o dată, dar mărturisesc că fără prea multă convingere. Mi-a surâs ideea că voi primi un cadou potrivit tocmai de la Duhul Sfânt. Dintre creștinii veniți la întâlnire nu am fost eu singurul „începător”, dar cred că cei mai mulți dintre ei mai fuseseră și cu alte ocazii, iar unii poate că nu lipsiseră niciodată de la întâlnirile organizate la Galați de Comunitatea Magnificat. Am să încerc, în puține rânduri, să prezint și altora impresiile mele și ideile cu care am rămas de la această întâlnire.

• Participarea la întâlnire trebuie cumva anunțată anterior, căci la intrare fiecare participant primește un ecuson alb cu numele său. Organizatorii întâlnirii, membri ai Comunității Magnificat, poartă ecusoane roșii. Întârziații sunt acceptați în sală și dincolo de sfertul de oră „academic” românesc.
• Misionarii afirmă că participanții vor experimenta pe parcursul derulării întâlnirilor o schimbare în modul lor de a privi viața, sau poate se vor petrece chiar schimbări concrete în exteriorul lor. Aceasta dă de înțeles că vor apărea în cugetul fiecăruia tot felul de întrebări și de frământări. Atmosfera a fost mereu cordială, dar eu am simțit totuși o anumită tensiune, deși am fost asigurați că nu vom fi „expuși” unor tehnici motivaționale sau de marketing.
• La începutul expunerii, stând în picioare, am cântat împreună o rugăciune de invocare a Duhului Sfânt, cu acompaniamentul la chitară al unei tinere misionare. Textul era afișat pe un ecran, iar muzica era inedită. Cred că acordurile muzicale de chitară au mai intervenit și în alte momente ale întâlnirii.
• Prezentarea unor experiențe reale de viață face parte din pedagogia Comunității Magnificat. Doi dintre misionarii veniți de la București ne-au destăinuit câteva aspecte din viața lor, lovită la un moment dat de necaz și faliment personal, dar continuată apoi cu o schimbare extraordinară prin puterea Duhului Sfânt. Au fost și credincioși din parohia noastră care au dat mărturie că Duhul Sfânt a intervenit surprinzător și le-a schimbat viața.
• Ca o dovadă a puterii Duhului Sfânt de a schimba lucrurile, a fost amintit pasajul din Faptele Apostolilor care prezintă convertirea minunată la credința în Isus Cristos a celor trei mii de iudei veniți să asculte cuvântarea Sf. Petru și a apostolilor, în duminica Rusaliilor. De asemenea, a fost evocat fragmentul din cartea profetului Ezechiel în care ni se revelează promisiunea Duhului Domnului, care cu puterea sa va reda viața oaselor uscate și morților din morminte.
• Pentru ieșirea dintr-un impas al vieții este necesară colaborarea noastră liberă la acțiunea Duhului Sfânt. În acest sens, renunțarea la activitățile obișnuite de sâmbătă după-amiază pentru a participa la întâlnirile organizate de Comunitatea Magnificat reprezintă o mică jertfă de schimbare, necesară pentru a putea începe o viață nouă. Am aflat cu această ocazie de comportamentul neobișnuit al unei păsări răpitoare din America de Sud, care pe la vârsta de 40 de ani își distruge ciocul, ghearele și penele îmbătrânite, devenite nefuncționale, pentru a permite altora noi să crească și astfel să-și poată continua viața încă 30 de ani...
• Oamenii eșuează în viața lor din cauză că nu mai dețin controlul deplin asupra vieții lor. Atunci când se lasă dirijați de un dispozitiv GPS amețit, sau când se lasă trași într-o parte sau în alta de legături nevăzute, alegerile lor nu mai sunt cu adevărat libere. Problemele care trebuie identificate, înlăturate, depășite, învinse sunt: amintirea experiențelor traumatizante, frica, timiditatea, neîncrederea, slăbiciunile, viciile, patimile, dependențele.
• Deschiderea cutiei sigilate cu cadouri surpriză a fost punctul culminant al evenimentului. Fiecare dintre noii veniți a primit un mic plic roșu, pe care era trecut la destinatar numele său. Expeditorul scrisorii era pentru toți același, el identificându-se prin acest citat din cartea Apocalipsei: „Iată, eu stau la ușă și bat !” Deschizând plicul roșu am remarcat că era de fapt o inimă de hârtie pliată ingenios, având imprimat pe interior un citat personalizat din Biblie. Citind, am realizat imediat că expeditorul scrisorii mă cunoștea bine. Aceeași constatare mi-au mărturisit că au făcut-o și alții, primind un alt fragment personalizat din Sfânta Scriptură. Dintre cei prezenți, unii au dezvăluit asistenței „cadoul” primit, dar alții nu, fiecare după cum a considerat că e mai bine. Făcând o analiză la rece a celor petrecute, s-ar putea obiecta că toate cuvintele lui Dumnezeu din Biblie sunt inspirate de Duhul Sfânt, și fiindu-ne adresate, au puterea de a ne mișca sufletește. Dar acum, în cazul meu, cuvântul din Psalmi a răsunat parcă mai de aproape, chiar din mine însumi...

După mai multe zile (cu frământări) de la eveniment am făcut bilanțul sumar al celor petrecute: am renunțat la câteva ore dintr-o după-amiază de sâmbătă, dar am plecat acasă cu un cadou potrivit. Mesajul Domnului a ajuns la mine prin Duhul Sfânt - precum odinioară a fost trimis și creștinilor din Laodiceea - însoțit de cuvintele: „Iată, eu stau la ușă și bat !”

Leonard  (un creștin gălățean)

[ un an mai târziu... ]
„ Lăudați-l pe Domnul, pentru că este bun: veșnică este îndurarea lui ! ” (Ps 118|117,1)  Prima parte a versetului o spune preotul confesor, a doua parte o spune păcătosul reconciliat cu Dumnezeu. Cu fiecare retrăire a acestui moment sacramental, îl înțeleg mai bine și-mi devine mai drag. Adaug aici, din același psalm, elemente înșirate ca o rugăciune: „În strâmtorare, am strigat spre Domnul: Domnul mi-a răspuns și m-a scos în larg. Domnul este de partea mea și nu mi-e teamă de nimic. Dreapta Domnului a făcut lucruri minunate, dreapta Domnului m-a înălțat. Nu voi muri, ci voi trăi și voi istorisi faptele Domnului. Piatra pe care au disprețuit-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim în ea! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului! Tu ești Dumnezeul meu, pe tine te laud; Dumnezeul meu, pe tine te preamăresc.”

Misiunea Comunității Magnificat de reînnoire spirituală prin puterea Duhului Sfânt (Galați, 27.01.2024)

Cu ocazia Zilei Recunoștinței și a Recoltei, sărbătorită duminică 22 octombrie 2023, catolicii gălățeni au avut pentru prima dată prilejul de a-i cunoaște pe membrii Comunității Magnificat din București, aceștia animând într-un mod deosebit Sf. Liturghie comunitară de la ora 11. În predica sa de atunci, părintele Victor-Emilian Dumitrescu, venit de la București împreună cu un grup de membri ai Comunității Magnificat, i-a invitat pe credincioșii prezenți în biserică să înceapă o viață nouă în Duhul Sfânt, care să conducă la o trăire mai conștientă și autentică a vocației creștine.

Evenimentul amintit s-a dovedit a fi doar debutul misiunii Comunității Magnificat la Galați. Cu încuviințarea părintelui paroh Cristian Dumea și a confraților preoți vicari, Comunitatea Magnificat a început să deruleze o serie de întâlniri carismatice la clubul parohial. Jertfa venirii la Galați, mărturiile de credință, expunerile tematice și rugăciunile misionarilor Magnificat din București sunt parte din acțiunea înnoitoare a Duhului Sfânt, care nu a întârziat să aducă roade. În mai puțin de un an, în comunitatea noastră parohială sunt deja persoane care pot afirma că în viața lor a intervenit o schimbare deosebită, că o ușă s-a deschis pentru ele pentru a păși spre o viață nouă. Nu rămâne decât să experimentăm și noi aceasta, convinși fiind că Duhul Sfânt, care ne are pe toți sub privirea sa, ne va transforma și pe noi.   Vino, Duhule Preasfânt !

mai multe fotografii...