START   ISTORIE   PREZENT   CALENDAR   LINK-uri   CONTACT

 

[ INFO catolic ]


Constructia Bisericii Romano-Catolice Sf. Maria Regina Galati

[ vezi articol ]


Evenimente

[ info ]


Gânduri pentru suflet

[ info ]


Tineretul Romano-Catolic din Galati

[ info ]


Copiii Romano-Catolici din Galati

[ info ]


Biserica Romano-Catolica "Sf. Cruce" din Foltesti (Galati)

[ info ]


Cartea Catolica

[ info ]


Galerie foto


Arhiva


 

DEVOŢIUNI EXTRALITURGICE

1 NOIEMBRIE – SOLEMNITATEA TUTUROR SFINŢILOR ŞI 2 NOIEMBRIE – ZIUA TUTUROR RĂPOSAŢILOR

         Conform tradiţiei, în Biserica universală, luna noiembrie este închinată devoţiunilor pentru sufletele celor plecaţi de lângă noi. Chiar din prima zi este comemorată Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor care, murind  pentru ei înşişi şi pentru păcat, încă din timpul vieţii, şi-au luat crucea de fiecare zi şi, după îndemnul lui Isus Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa, L-au urmat, ajungând deja în gloria cerească, la adevărata fericire şi la viaţa veşnică.

         Într-adevăr, în această zi, sunt sărbătoriţi toţi sfinţii, de orice rasă şi cultură, de orice vârstă şi condiţie; aceia pe care Biserica i-a declarat sfinţi, aceia pe care poporul lui Dumnezeu i-a venerat, aceia pe care îi cunoaştem şi-i preţuim. Îi prea mărim astăzi pentru că ne-au arătat calea Evangheliei şi le mulţumim pentru că ne-au transmis iubirea şi au trezit în  noi speranţa şi credinţa.

         A-L urma pe Isus Cristos cu inima săracă – este calea spre sfinţenie, spre o existenţă nouă. Existenţă care, chiar şi prin suferinţă ne conduce la plinătatea vieţii, la adevărata fericire, şi ne oferă bucurii nepieritoare, adevăratele bucurii: Lumina lui Cristos, pacea fără sfârşit.

         Sfânt este cel care, în viaţa lui, îl are mereu ca punct de referire pe Isus Cristos. Chemarea la sfinţenie este universală, însă modelul pentru mântuirea noastră rămâne mereu Cuvântul Întrupat, trimis de Tatăl. Mesajul  fericirilor constituie un program şi o regulă de viaţă care nu coincide cu modul de a gândi al oamenilor. În lumea în care trăim, ceea ce contează nu este a fi săraci, a fi umili, a fi persecutaţi, a fi blânzi; societatea de azi ne învaţă  să trăim mai mult logica egoismului şi a egocentrismului. Cum poate mesajul fericirilor să devină regulă de viaţă şi calea spre sfinţenie?

         Credinciosul este cel care, lăsând să acţioneze în sine Duhul Învierii, acceptă să privească lumea, istoria, realitatea cu ochi diferiţi: ochi transformaţi de Duhul Sfânt care ne permite să găsim calea care duce la fericire: este istoria Domnului Isus.

         De mărirea sfinţilor se bucură împreună cu noi toţi Îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu.

         Întrebare legitimă: Este posibilă sfinţenia astăzi? Biserica dă mărturie în acest sens. Şi, la întrebarea psalmistului: „Cine va putea să urce pe muntele Domnului?/ Cine va sta în locul său cel sfânt?/ Cel care are mâinile nepătate şi inima curată,/ Cel care nu ia în zadar numele Domnului”(Ps. 23, ş.2,3-4 ab 5-6) acesta este indicat cu precizie, este ales, este desemnat, pus deoparte, chemat, trimis, îndreptăţit şi mântuit: „Acesta va primi binecuvântarea Domnului/ şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său./ Acesta este neamul celor care îl caută pe Domnul, / al celor care caută faţa Dumnezeului lui Iacob. (Ps. 23,5-6).

         Însuşi antifonul la Evanghelie arată chemarea lui Isus Cristos şi promisiunea de odihnă şi de viaţă veşnică: „Alleluia! Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, spune Domnul şi eu vă voi da odihnă. Alleluia!”(Mt. 11,28).

         Cuvântarea de pe Munte, cu promisiunea Fericirilor şi apoi, atenţionarea şi admonestările pentru cei care refuză a face voinţa Domnului, se regăsesc în pericopa evanghelică de astăzi şi constituie chintesenţa credinţei creştine.

         Anul 2009 – este dedicat sfinţirii preoţilor – cei care, călăuziţi de Duhul Sfânt pentru a fi mai asemănători Chipului lui Cristos, Bunul Păstor, au grijă de sufletele credincioşilor.

         Un lucru esenţial se desprinde din aceste cuvinte biblice: A fi sfânt nu înseamnă a face minuni. Dumnezeu este Cel care face minuni. Sfinţii mijlocesc, dar Dumnezeu înfăptuieşte. E adevărat că Dumnezeu face minuni şi fără mijlocirea sfinţilor.

         Există sfinţi şi în zilele noastre, chiar dacă, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, Parohul de la Rohia, adevărata sfinţenie nu consistă în a te urca pe un stâlp ori a trăi într-o peşteră, ci, trăind în vârtejul lumii, a-i cunoaşte şi accepta pe oameni, aşa cum sunt ei, cu toate slăbiciunile şi nevredniciile lor.

         Şi, exemplul cel mai edificator este oferit chiar zilele acestea, când arhimandritul Teofil Pârâianu de la Mănăstirea „Sâmbăta de Sus” – s-a mutat la Domnul. El nu a trăit izolat de lume, ci, în pofida  cecităţii sale, a colindat printre oameni şi i-a învăţat, i-a îndrumat cum să ajungă la perfecţiunea creştină: prin rugăciune, prin înfrânare, prin post şi abstinenţă, prin fapte bune. Dar mai ales, printr-o credinţă şi încredinţare totală la voinţa lui Dumnezeu.

         În ziua de 2 noiembrie creştinul pios îşi aminteşte de cei plecaţi la Tatăl în ziua de Pomenire a Tuturor Răposaţilor.

         Creştinul nu trăieşte doar pentru sine ci, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine; căci dacă trăim, pentru Domnul trăim şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.” (Rom. 14, 7-9).

         Evlavia către sufletele celor ce suferă în focul curăţitor al Purgatoriului este răspândită la toţi creştinii, nu numai la catolici, pentru că toţi se toată pentru cei răposaţi, deci pentru cei ce se află într-un loc de aşteptare, de trecere, unde pot fi ajutaţi de noi cu rugăciuni, jertfe, celebrarea Sfintei Liturghii, spre a le dobândi iertarea păcatelor şi trecerea spre locul fericirii veşnice.

         În Biserica Universală, existenţa Purgatoriului şi a necesităţii de a ne ruga pentru sufletele care aşteaptă curăţirea deplină înainte de a se prezenta în faţa Domnului – este un act de Credinţă. Evlavia care se practică faţă de aceste suflete se manifestă prin rugăciuni, făcute împreună cu Biserica sau în particular, prin sfintele slujbe pentru cei răposaţi, prin pomenile ce se fac cu acest scop, prin dobândirea indulgenţelor pentru aceste suflete, prin diferite fapte bune care se săvârşesc pentru a veni  în ajutorul lor.

         De aceea, Sfânta Biserică a consfinţit o lună întreagă pentru ajutorarea acestor suflete. Printr-o meditaţie, o rugăciune, o lumânare, o decadă de Rozariu, o mică milostenie, cei rămaşi îşi îndeplinesc datoria sfântă, devenită poruncă a Bisericii, de a-şi îndeplini obligaţiunile faţă de răposaţi.

         O altă formă de evlavie este oferirea Sfântului Sânge al lui Isus pentru cei morţi, evlavie instituită de Sfântul Gaspar de Bufalo, apostolul devoţiunii către Preasfântul Sânge, pe care o prezentăm aici pe scurt.

                   OFERIREA SÂNGELUI PREASFÂNT PENTRU CEI MORŢI

 1.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat în timpul dureroasei agonii din Grădina Ghetsimani, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul…..

         Odihna cea veşnică dă-le-o lor Doamne şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească, să se odihnească în pace. Amin.

2.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat în timpul Crudei biciuiri şi a încoronării cu spini, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul…

         Odihna cea veşnică….

3.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul  tău preaiubit, pe care El L-a vărsat pe drumul Calvarului, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul…

         Odihna cea veşnică…

4.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat în timpul răstignirii şi a celor trei ore de agonie pe Cruce, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul…

         Odihna cea veşnică…

5.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat din rana Preasfintei Sale Inimi, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul…

         Odihna cea veşnică…

         Pentru ce moare omul? – Iată o întrebare care a tulburat omenirea. Nu este persoană care să nu-şi pună întrebări despre marile mistere ale umanităţii: naşterea şi moartea.

         Să vedem ce ne spune Biserica Orientală:

         „Însăşi Sfânta Scriptură, de la începuturi, ne arată că: „Omul moare că n-a rămas în ascultarea bogată, în fericire, unde-l aşezase Dumnezeu şi a mâncat din pomul oprit  de la care Dumnezeu i-a poruncit să nu mănânce, s-a semeţit şi s-a umplut de slavă deşartă, păcatul alterându-i frumuseţea chipului, <împleticind sufletul în pofte pătimaşe>”.

         Nimeni, aşadar, să nu spună că: „mă ispiteşte Dumnezeu” că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi nici nu ispiteşte pe nimeni. Fiecare, momit şi târât de pofta sa, se ispiteşte singur. Pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, săvârşeşte, naşte moartea. „Nu iubiţi lumea şi nici cele din lume! De iubeşte cineva lumea, în acela nu este dragostea Tatălui. Pentru că toate cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci din lumea aceasta. Lumea însă trece cu poftele ei, iar cel ce face voia lui Dumnezeu va rămâne în veac.” (1 Ioan, 2, 15-17).

         Acestea au atras şi atrag blestemul lui Dumnezeu asupra protopărinţilor şi asupra noastră, a tuturor oamenilor, zicând: „Pământ eşti şi în pământ vei merge!” (Fac. 3, 17-19).

         Aşadar omul moare  pentru că a fost blestemat de Dumnezeu. „pentru că ai ascultat de vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă îţi va rodi el…În sudoarea feţii tale vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3, 17-19).

         Cum au murit şi mor oamenii?

         Indiferent de vârstă, sex şi starea lor materială oamenii mor astfel: sufletul sau duhul iese din trup, se desparte de el, pe un timp îndelungat, până la sfârşitul lumii acesteia trecătoare, învierea obştească, până la a doua venire a Domnului nostru Isus Cristos. După ieşirea sufletului, trupul rămâne mort, fără suflare, nemişcat, fără nici o simţire.

         Ce face sufletul omului după ieşirea din trup?

         După ieşirea din trup, aşadar, după despărţirea de el, sufletul se duce la cer; merge la Dumnezeu, cel care dintru început l-a creat bun, frumos şi minunat.

         Ce se face cu trupul omenesc după moartea sa?

         Trupul omenesc, fiind un trup stricăcios, adică din pământ, din trupul lui Adam, şi el zidit din ţărână şi din Eva, făcută din coasta lui Adam, deci o pereche de oameni stricăcioşi, putrezeşte, şi trebuie îngropat.

         Sufletul însă, fiind creat din suflarea lui Dumnezeu scapă de această corvoadă.

         Omul poate aşadar scăpa de păcatul strămoşesc prin: botezul creştin, împlinirea făgăduinţelor date la Sfântul Botez, sfânta spovedanie adevărată, Dumnezeiasca Împărtăşanie cu Prea Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos, prin dezbrăcarea de omul vechi şi îmbrăcarea cu omul cel nou. (Efs. 4, 22-24; Colos. 3,9-10).

          (Din: PRIVEGHIUL CREŞTINESC de protosinghel Nicodin Măndiţa.)

 CEZARINA ADAMESCU, 1 noiembrie 2009

______________________________________________

Scrisoare pastorală - Anul pastoral 2006–2007

Cuvântul tău, Doamne, este făclie pentru paşii noştri (Ps 119,105).
 
Tuturor confraţilor întru preoţie, tuturor persoanelor consacrate din dieceză, tuturor credincioşilor din comunităţile noastre, Pace şi bucurie!
 
Drumul vieţii noastre de credinţă [...]
 

COBORÂREA ÎN INIMĂ – DESCOPERIRE A IUBIRII (dec 2007)


RUGĂCIUNE UNIVERSALĂ  (Clemente XI)


Să alegem un Post al bucuriei …


"Fericiti cei ce imi vor fi alaturi..."    [Ionel Gheorghiu]


“AMINTEŞTE-ŢI CĂ EŞTI MURITOR!…”     [Ionel Gheorghiu]


O CĂRĂMIDĂ  PENTRU CASA LUI DUMNEZEU ŞI POARTA CERULUI

APEL UMANITAR PENTRU CONSTRUIREA UNUI SFÂNT LĂCAŞ

             Când intri într-o biserică, nu se poate să nu exclami precum Petru pe Muntele Tabor : “Doamne, ce bine ne este nouă să fim aici”

(Mt. 17,4; Mc.9,5; Lc.9,33). Nu poţi să nu constaţi că acest lăcaş sacru  îţi provoacă o stare de bine, de linişte şi pace interioară. Biserica oglindeşte [...]


Dialoguri imaginare cu scriitorii Sartre şi Camus [...]

- partea a 2-a -

[Ionel Gheorghiu]

PROFESIUNE RELIGIOASĂ
 
TERŢIARII FRANCISCANI ÎN CĂUTAREA
BUCURIEI PERFECTE

             Luna octombrie, lună bogată în haruri spirituale, revărsate din belşug încă din primele zile, graţie vecerniilor Preasfintei Fecioare Maria [...]

               Cezarina Adamescu  O.F.S.


Gânduri  pentru   suflet

           „Să fii copil al lui Dumnezeu înseamnă să mergi mână în mână cu Domnul, să faci pe voia Lui, nu a noastră, să-i încredinţezi Lui grijile şi speranţele noastre, să nu te mai nelinişteşti cu privire la viitor. Astfel găsim libertatea şi fericirea (…). Încrederea în Dumnezeu nu poate rămâne fermă decât dacă include dispunerea de a accepta totul din mîna Lui. Numai El ştie ce e mai bine pentru noi. Şi, dacă într-o zi nevoia şi mizeria ar veni la noi mai degrabă decât o viaţă sigură şi confortabilă, dacă eşecul şi umilinţa ar fi mai bune pentru noi decât onoarea şi prestigiul, va trebui să fim pregătiţi. Cine poate astfel poate trăi prezentul, uşurat de tot viitorul.”

          „Când oare o să ne dăm seama că profunzimile Înţelepciunii şi comorile infinite ale lui Dumnezeu nu sunt accesibile sufletului, decât dacă acesta acceptă suferinţele în toată plenitudinea lor? Decât dacă el le doreşte şi-şi găseşte în ele consolarea? Când ne vom convinge că sufletul care posedă în sine o adevărată dorinţă de Înţelepciune divină, trebuie să înceapă mai ăntâi prin a pătrunde în profunzimile suferinţelor Crucii?... Pentru a intra în bogăţiile înţelepciunii lui Dumnezeu, trebuie intrat pe poartă: această poartă e crucea, şi e foarte strâmtă…”

SF. TEREZA BENEDICTA A CRUCII (Edith Stein)


„Lumini şi miresme pentru suflet”

Mărturisiri augustiniene în aflarea credinţei

             În viziunea poporului nostru, totul pe această lume este dar de la Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este [...]

[Ionel Gheorghiu]

De la Camus la Sartre (1)

 Gânduri despre om şi destinul său

         Întâlnim în operele cunoscuţilor scriitoriai secolului XX, Albert Camus şi Jean-Paul Sartre, numeroase meditaţii privind [...]

[Ionel Gheorghiu]

Edith Stein – jaloane biografice

 12 oct. 1891 – se naşte la Breslau, al şaptelea copil al unei familii evreieşti credincioase

 vara lui 1921 – citeşte Autobiografia Sfintei Tereza din Avila şi se converteşte la catolicism

 9 aug. 1942 – Edith Stein dispare în camera de gazare de la Auschwitz-Birkenau

 1 mai 1987 – Papa Ioan Paul al II-lea o beatifică pe Edith Stein la Köln.

 

 
| inapoi meniu principal |